penULTIMUL DAC

...secretul nemuririi este o viaţă de care merită să-ţi aminteşti...

un fel de BIOgrafie

Fotografia mea
Montreal, Quebec, Canada
Normalitatea într-o lume anormală este, în fapt, nebunie. Nebunia într-o lume anormală este, în fapt, adevărata normalitate / La normalité dans un monde anormal est, en fait, une folie. La folie dans un monde qui est anormal est, en fait, une normalité réelle...

22.11.2008
dimineaţa
plină de somn
curge
din mine în tine
geamăt
de plăcere
închid gura
ploii
cu un sărut

14.11.2008
(...puiului de dac cu ochi ca mura)
răsfoiesc alfabetul
aleg 443
minunea mea

cu ochi căprui
zice
alo!
ce mai?
nimic nou...

şi fără să ştie
a desenat
peste noroiul de pe
pantofii mei
o rază de soare...

13.11.2008
...frunzele
urcă în mine
în fiecare seară
mii de zombi
coboară din
microbuze trec
sting lumina
gata cu
fotosinteza
coboară din mine
în fiecare dimineaţă
lasă fluturii
să zboare
frunzele...

15.09.2008
(...A... de la Angels...)

...a venit toamna
îţi spun
să-mi stai alături
am să iau 2 beri
Chişinău Aurie cu capac
din ăla care se deschide cu
un singur deget are să curgă
gustul amărui pe firele albe din
barba mea are să îngheţe
gustul dulceag pe ridurile verticale
de pe buzele tale
am trecut azi pe la birou
să tac alături de tine
nu erai
şi am tăcut singur
pe o bancă în parc
dacă la noapte
am să uit să mor în somn
de dorul tău
să mă omori tu cu un
ctrl + alt + del

oraşul nu va muri
oraşul va rezista
îmi spui...

01.09.2008
(mulţumire pentru nisipul verde...)

...ascult Spleen
rotesc clepsidra cu nisip verde
şi-mi amintesc de tine în fiecare zi
îmi arunc corpul în stradă
ca pe o bucată de carne însângerată
în chiuveta de inox mă înspăimântă gândul
că ar putea să-mi fie dor de tine
în acest week-end am să visez din nou
viaţa "en plastique" pe tronul de la toaletă
ascult Spleen...

11.01.2008
(...credinţei, speranţei, iubirii)
...mă drogam pe o muchie de asfinţit
cu imaginea ta înmuiată în suc de portocale
bolnave de boala singurătăţii
curve suave pe stradela cu felinare roşii
zburdă în ochii trecătorilor însetaţi de
viaţă! viaţă! viaţă!
dăruieşte la toţi femeia în negru
din sacoşa de plastic reciclabil
a câta oară închid ochii
văd acelaşi vis anormal -
Credinţă - Speranţă - Iubire...
văd acelaşi vis anormal -
a câta oară închid ochii
din sacoşa de plastic reciclabil
dăruieşte la toţi femeia în negru
viaţă! viaţă! viaţă!
zburdă în ochii trecătorilor însetaţi de
curve suave pe stradela cu felinare roşii
bolnave de boala singurătăţii
cu imaginea ta înmuiată în suc de portocale
mă drogam pe o muchie de asfinţit...

33

08.09.2006
sfârşit de 33...
incandescent plânge ţigara mea
sărutând cuminte scrumiera
în care zac epuizate surorile ei
locuiesc într-un cub colorat în alb
cu vopsea lavabilă şi caut prin beznă al cincilea colţ
tăcut mă priveşte Bacovia de pe cotorul de „Plumb”
şi încep să înţeleg cum poate să încapă
atâta singurătate în ochii unui om
în miez de noapte respir anaerob,
iar pulsul meu, cândva un metronom,
dansează acum în ritm decadent
mă transform în sunet
şi-mi regăsesc cadenţa omorând tăcerea
cu un amestec de balade rock
şi hip-hop agresiv-vulgar
din poza în ramă de lemn
zâmbeşte minunea mea cu ochi căprui,
înger pe zăpadă, albastru pe alb
ca să-mi ascund agonia
îmi injectez în venă o supradoză
din drogul tristeţii –
toamna – staţia terminus a suferinţei...
sfârşit de 33...
sau un nou început...?

18.06.2006
(cândva zborul era mai mult decât un vis...)
Cândva am fost fericit. Atât de fericit încât nu mai observam (ne)fericirea altora. Dar într-o zi, deschizând ochii, am constatat că totul se ruinase. Un gol cenuşiu se aşternuse peste existenta mea iar timpul devenise atât de imobil şi fiecare zi se suprapunea peste o alta cu o cuminţenie statică, aproape malefică. Frica şi durerea – prietenele mele cele mai apropiate mă vizitau clipă de clipă şi-mi picurau pe suflet incertitudini. Atunci, am închis în mine toată iubirea, zăvorându-mi porţile inimii pentru totdeauna. Nu mai dăruiam nimic, nimănui – decât indiferenţă. Pentru prima dată eram singur... cu adevărat singur. Dacă aşi fi ştiut să urăsc – aşi fi urât până şi liniştea de la Masa Tăcerii.
Apoi am întâlnit-o pe Ea. Era atât de... luminoasă. Întunericul meu s-a spart într-o clipă de argintul ochilor Ei şi am înţeles că încă mai sunt viu...
Întâmplător sau nu, numele Ei era fix o jumătate din al meu. Ştiu sigur – coincidenţa este un cuvânt inventat de către oameni, iar întâmplarea este jucăria preferată a destinului.
M-am ridicat din genunchi, am deschis ochii... şi am crezut din nou într-o minune...
Era iarnă... şi totuşi, cu o atingere, Ea a reuşit să topească toată zăpada din inima mea atât de glaciară.
Şi a venit primăvara... Simţeam că este prima primăvară din viaţa mea – unica – cea adevărată. Cenuşiul meu se îmbrăcase în haine multicolore şi de vină era doar sărutarea Ei. Ceva din interior îmi spunea că-mi cresc aripi. Speram că voi zbura în curând şi atât de mult îmi doream să simt din nou mângâierea Soarelui pe creştet...
Când au înflorit rozele am spart tăcerea cu aripile noastre împreunate într-un zbor de vis. Era atât de mic cerul şi atât de convingător DA-ul Ei încât am deschis porţile necuprinsului Univers pentru ca încleştarea aripilor noastre să nu fie stingherită de nori. Zile în şir, nopţi în şir zburam dintr-un îndemn Dumnezeiesc, iar apoi cădeam pe Pământ într-o îmbrăţişare epuizantă până la lacrimi.
Citisem în cărţi că fluturii mor toamna. Ştiam că va veni în curând Doamna în Galben şi va şterge de pe aripile noastre albastrul cerului iar ploaia le va colora într-un ruginiu inevitabil. Într-o toamnă târzie cineva a apăsat butonul Exit. Am fost alungaţi din paradis şi rozul de pe haina Ei s-a acoperit de mărgăritare sărate.
Era frig... şi NU-ul Ei nerostit părăsea obsedant buzele pe care îngheţase ultima mea sărutare. Să nu uiţi – i-am spus – că va veni din nou primăvara şi iarăşi ne vor creşte aripi... apoi am păşit dincolo...
Neant...
Doar o dorinţă licăreşte în întuneric: Tată! Apasă Enter – porneşte primăvara şi scrie într-un fişier nou Povestea Noastră cu Happy End.

26.04.2006
(...pentru EA)

deschid ochii
retina lor
încearcă timid
lumina unei
zile noi
şi totuşi
mereu aceeaşi
fiecare clipă
departe de tine
trezeşte în mine
pui de durere

2004
după geam aşteaptă
libertatea mea rătăcită
o voi regăsi
în această noapte
cu lună plină
deschid geamul
păşesc
dincolo de limite
cad... în sus
asfaltul cerului geme îndelung
sub greutatea corpului meu diafan
toată neputinţa
a fost strivită
celulă cu celulă
de un pas
în deCădere

26.09.2002
Ascult cum cade ploaia...
Abia de mai respir.
Prin vene curge sânge
Cu ghimpi de trandafir.

Strivit de greul toamnei,
Mi-i sufletu-ntristat.
Încerc să zbor din casă –
Tavanul este plat.

În geamuri bate vântul:
Psihoză sau abis?
Eu suflu-n lumânare
Şi mă scufund în vis.

Cu áripi albe, îngerii
Îmi cântă un sonet.
Ca un ecou răsună:
Bacovia – plumb violet.

Ascult cum cade ploaia...
Tot mai încet respir.
S-a aşternut în versuri
Un negru-alb delir.

1999
O toamnă nebună cu pletele-n vânt
Un soare bolnav cu palida-i rază
Bătrânele frunze cad la pământ
Iar verdele sfânt nu mai salvează.

Şi iar vine noaptea cu stele pe cer
O fiară flămândă-n pădure veghează
Pământu-i cuprins într-un nor de mister
Şi nu se mai vede a soarelui rază.

O uşă deschisă mă cheamă la drum
Clepsidra măsoară încet veşnicia
Şi urmele mele se pierd toate-n fum
Iar clipa prezentă n-o să mai fie.

Viaţa-i călătoare, şi-ntr-o bună zi
Cu soare şi frunze căzând la pământ
Privi-voi în urmă şi nu voi mai şti
Că sunt doar o toamnă cu pletele-n vânt.

08.11.1997
un punct de început – iubirea
din care am plecat cândva
copil fiind pentru ca acum
să-mi fie dor de timpul
când voi putea spune
rupeţi pâinea în două
turnaţi vin în pahare
eu plec dar să nu plângeţi
căci va veni timpul
când vom fi împreună
în punctul de sfârşit – iubirea

2002
nimeni
telefon defectat
conexiuni defectate
dispoziţie defectată...
şi uneori

tu
ca prin ceaţă