penULTIMUL DAC

legendele toamnei
desenează în ochii lui
tăceri zbuciumate
inima de oţel
nu doare
nu pleca
nu te opri
nu carnea ta mă interesează
îi spune
şi broboane grele
de transpiraţie
acoperă aripile fluturilor
ce îşi povestesc
unul altuia
legendele toamnei

D'accord, il existait d'autres façons de se quitter
Quelques éclats de verre auraient peut-être pu nous aider
Dans ce silence amer, j'ai décidé de pardonner
Les erreurs qu'on peut faire à trop s'aimer

D'accord la petite fille en moi souvent te réclamait
Presque comme une mère tu me bordais, me protégeais
Je t'ai volé ce sang qu'on aurait pas dû partager
A bout de mots, de rêves je vais crier

Je t'aime, je t'aime
Comme un fou comme un soldat
Comme une star de cinéma
Je t'aime, je t'aime
Comme un loup, comme un roi
Comme un homme que je ne suis pas
Tu vois, je t'aime comme ça



D'accord je t'ai confié tous mes sourires tous mes secrets
Même ceux, dont seul un frère est le gardien inavoué
Dans cette maison de pierre, Satan nous regardait danser
J'ai tant voulu la guerre de corps qui se faisaient la paix

Je t'aime, je t'aime
Comme un fou comme un soldat
Comme une star de cinéma
Je t'aime, je t'aime
Comme un loup, comme un roi
Comme un homme que je ne suis pas
Tu vois je t'aime comme ça

08.09.2009.
e frig
în mine
te caut
pe străzi
în ochii
a mii de femei
nu te găsesc
nu mă găsesc

text de Sandrina-Ramona ILIE

dedicaţie din locul unde orice cortină cade şi se aude nefiresc de însângerat sufletul...

noaptea asta e altfel. plânsă.
se agaţă cu amândouă infiniturile de tâmplele mele şi cade în gol...
în urma ei o lacrimă ca o dâră argintie.
numai bună de rană adâncă pe suflet.

"fluturii trăiesc doar o zi!"

plâng. pentru prima dată plâng interzis şi râd din suflet fără gratii.

- nu mă privi. sunt caraghios aşa şi timpul trece. îmbrăţişează-mă!
- dar praful de pe aripi?
- lasă-l! nu mai are importanţă dacă atunci când îmi mângâi aripile îmi ştergi zborul. oricum zborul fără tine nu mai are nici un rost.

te privesc. plângi. plângi şi râzi deopotrivă atingându-mi aripile oftând. sfâşii ştiai?
nici nu mai ştiu dacă dincolo de vis te-am cunoscut vreodată. nici nu vreau.
tremur. tremuri şi tu.
doi goi tremurând în noaptea care s-a sinucis. unul cu altul.
unul în altul. unul altuia. îmbrăţişaţi.

- iubitule... mâine?
- iubito ai uitat? repetă după mine...
"fluturii trăiesc doar o zi!"

"FLUTURII TRĂIESC DOAR O ZI!"

eu dac-am trecut pe lângă ziua aceea?

tăcere! se aude un glas de undeva. tac.
în noaptea asta se roagă Dumnezeu!
e prea multă linişte!!!!

17.08.2009.
...a adormit în mine
tăcerea
rezemată de un colţ de
inimă
urlă cu glas metalic
lupul de argint
la marginea pădurii
de gheaţă
aşteaptă carnea mea
îmbrăţişarea pămîntului
cu frunze de arţar
mă învelesc pe ochi
în oraşul dintre ape
subteran
tăcerea
a adormit în mine...

08.07.2009.
în grădina publică pe o bancă citesc o carte despre insuportabila uşurătate a fiinţei şi cad iar în groapa cu tristeţi...
dacă aş fi fumător - aş fuma 2 ţigări la rând, pe nerăsuflate (hei! pe nerăsuflate nu se poate să fumezi, atunci... pe răsuflate)
şi pentru că nu sunt fumător - nu fumez...
şi pentru că nu fumez, zic - să mănânc o banană, cică face bine (şi poate ies din groapa cu tristeţi)
zis - făcut
stomacul meu - în sărbătoare, eu?... pe dreaq
dacă eram fumător - fumam 2 ţigări la rând, pe (ne)răsuflate
şi pentru că nu sunt - beau o bere blondă
în insuportabilul întuneric din groapa cu tristeţi

text de Sergiu MOCANU

Este cineva aici? Au-u-u! Este cineva…?
- Nu, nu este nimeni.
- Slavă Domnului că aud o voce. Deci, totuşi… Slavă Domnului!
- Da nu-L mai slăvi atâta, că nici El nu-i!
- Dar, tu…? Tu, cine eşti?
- Eu nu-s.
- Şi eu…?
- Tu? Mă faci să râd. Nici tu nu eşti.
- Şi atunci, cine este?
- Nimeni.
- Bine, bine. Nu sunt eu, nici tu, nici… nici…. nici altcineva. Dar această cvaziinexistenţă ce este?
- Nimic. Adică nimicul pe care îl stăpâneşte Nefiinţa, într-un cuvânt, eu.
- Aşadar, tu eşti! Tu eşti Nefiinţa!
- N-am zis că exist. N-am zis că sunt Nefiinţa. Am spus că Nefiinţa, adică eu, stăpâneşte Nimicul. Ceea ce, fii de acord, este un pic altceva. Dar dacă tu vrei să crezi că eu exist, că eu sunt Nefiinţa n-ai decât. Tu nici asta nu eşti.

Aşadar, m-am pomenit într-o cursă. Într-o cursă mare întinsă de el. El, despre care ştiu multe şi, în acelaşi timp, nu ştiu nimic. El este Prinţul, stăpânul acestei lumi. Ce-am zis?! Aceste-i lumi?! Această lume…, adică eu încă sunt aici, nu dincolo, aşa cum mi s-a părut.

Nu, nu pot deduce aşa, dintr-o dată, că eu sunt aici şi nu dincolo. Aşa cum nu pot constata cu certitudine, că el este aici sau că suntem împreună dincolo. Pentru că el - Nimeni, el - Nefiinţa, nu este nicăieri. Deci, este o absurditate să spun că noi împreună suntem aici sau dincolo. Sunt prins… sunt prins în capcana lui. Această capcană este deznădejdea, o imensă deznădejde, care mă înghite ca o mlaştină.

Eu deznădăjduiesc, eu săvârşesc un păcat, unul dintre cele mai grele păcate. Dar…, dar…, eu pot săvârşi păcate numai aici, nu şi… Sunt salvat! Eu sunt aici, pentru că numai aici pot păcătui şi ispăşi păcate, dincolo niciodată… Mă grăbesc, m-am precipitat în zădar. Întâi, că sunt încă sub imperativul unui păcat capital, doi, că-mi lipseşte ceva foarte important, ceva fără de care dincolo pot fi, aici nicidecum.

Vasul! Unde-i Vasul?! Cum de nu mi-am dat seama…?! Cum de nu mi-am dat seama că-mi lipseşte trupul?! Iată de ce vorbeşte el aşa cu mine. El ştie ceva. El ştie că Vasul este spart. Şi eu de ce nu ştiu. Eu ar fi trebuit să ştiu… Aşadar…, pe de o parte, păcătuiesc deznădăjduind, deci sunt aici, pe de altă parte, nu am trup, deci sunt dincolo. Cum ies din labirintul acesta, Doamne?
- Uită de numele Lui şi te ajut eu.
- Cine?
- Eu. Nimeni – condrumeţul tău spre nicăieri.
- Tu ai auzit totul? Eu am vorbit cu voce tare? Nu, nu am nevoie de ajutorul tău.
- Cum zici. Nu insist. Atât doar, că am vrut să-ţi propun o afacere.
- Nu fac cu tine nici un fel de înţelegeri. Vreau să-ţi fie clar acum şi pentru totdeauna. Eu nu fac nici o afacere cu tine.
- Ceea ce spui tu, seamănă mai mult cu un exerciţiu de autosugestie, dar, mă rog, îţi doresc succes. Vroiam doar să-ţi spun să mergi să-ţi ridici Vasul. Păcat de el, nu-i nici prea vechi, nici prea uzat. Are şi el o fisură nu prea mare, care cu puţină imaginaţie…
- Fac. Fac orice afacere. Fir-ar Domnului de încurcătură! Fac orice înţelegere, numai întoarce-mi vasul.
- Sigur, sigur. Ţi-l întorc imediat. Mai frumos decât a fost. Ţi-l întorc concupiscent.
- Cum? Ce mai e şi asta?
- A-a-a, fleacuri! Mai atrăgător, am vrut să spun. De fapt, asta şi era afacerea. Tu le spui tuturor, că ar fi o prostie să creadă că eu exist, iar eu îţi restitui Vasul lustruit, strălucitor şi demn de admirat. Abia acum o să începi să trăieşti cu adevărat. Ai avut un Vas obişnuit. Acum, vei avea unul concupiscent.

M-am trezit. Am visat coşmarul acesta de mai multe ori de când stau singur în această celulă. „Concupiscent…?!” „Concupiscent…?!” Ce-o fi însemnând acest cuvânt? DEX-ul mi-a rămas pe birou. Ţin minte c-am vrut să-l deschid în dimineaţa când am fost răpit. Da, anume răpit! S-au năpustit asupra mea în plină stradă, mi-au sucit mâinile şi m-au urcat cu forţa într-o maşină. M-au adus aici, pe strada Bucuriei 14, la Departamentul Servicii Operative al Centrului pentru Combaterea Crimei şi Corupţiei Organizate. Ţin minte că am fost bucuros, într-adevăr, când am aflat că bandiţii, care m-au sechestrat, sunt şi poliţişti, şi că nu m-au dus în pădure, la vreo carieră părăsită sau mai ştiu eu unde. Cel puţin unul dintre ei era foarte nervos, vorbea foarte agitat cu cineva la telefon spunându-i că atâta timp cât în Chişinău e „bardak”, el nu poate să-i scoată marfa din vamă. Tot timpul m-a privit foarte nervos. Când i-am sugerat să se calmeze, a trântit cu pumnul în masă şi a strigat că din cauza mea îi nervos. Din cauza unora ca mine, care „au călcat în picioare stema statului, blea…”

M-am trezit. Sunt treaz. Mi-i frig şi tremur. Sunt transpirat. Iarăşi am febră. Am observat că, de obicei, fac febră spre dimineaţă. Mai drept zis, am aflat mai târziu că atunci când aveam febră era dimineaţa.

„Concupiscent…?!” Poate să-l întreb pe gardian? Am tresărit la gândul acesta. Nu, nu pentru că gardianul ar putea să nu ştie răspunsul – aici nici o idee nu este absurdă, dar nu ştiu de ce toate sunt subversive.

În primele zile, când încă nu mă învăţasem să mă orientez în timp după anumite semne, am avut imprudenţa să-l întreb pe un gardian cât e ora. „Ultrajul” mi-a fost iertat, dar am fost avertizat să nu mai fac provocări, că pot da peste „unul mai rău” şi o s-o păţesc.

„Apă, apă, apă de izvor, nici „capurile” nu vă dor, nici de pi…dă nu vi-i dor!”, asta-i vocea gardianului care, în aşa fel, ne anunţă să ne pregătim pentru „kipeatokul” de dimineaţă. Acest „energizant” natural este servit de două ori pe zi şi, pe lângă faptul că este singura sursă de căldură, mai serveşte şi drept reper de timp. Pe la ora prânzului mai dau ceva gastronomic, dar eu nu am avut încă niciodată curajul, până acum, să mă uit la conţinutul străchinii, pe care gardianul o punea pe „kormuşkă”.

Beau „kipeatokul” cu înghiţituri mari şi îmi fac un plan la care o să mă gândesc. Vorba e că cea mai mare parte a timpului, trebuie să stau treaz în picioare într-un spaţiu de 2,5 metri pătraţi, în care se mai află şi căldarea care serveşte drept closet şi un coş de gunoi. Celălalt spaţiu, îl ocupă „patul” de beton acoperit cu scânduri. De la aceste scânduri, mi-am făcut deja câteva răni. Trebuie să stau în picioare. Întâi, pentru ca să mă mişc. Apoi, pentru ca să nu-mi fac şi alte răni.

Gândurile mele acum sunt mai ascultătoare. După mai mult timp în care au zburdat pe unde au vrut, am reuşit să le preiau controlul. Nu pot spune că am redevenit stăpânul lor de altă dată, dar, cel puţin, nu mă stăpânesc ele. Ştii ce fac? Pe cele rele le alung ca pe nişte câini turbaţi, pe cele bune le încălzesc ca pe nişte pisici.

Era prin ’67 sau ’68… În orice caz, încă nu aveam televizor în casă. Mămica a cumpărat de la Chişinău un dispozitiv care proiecta nişte vederi pe perete. Dacă nu greşesc, dispozitivul se numea diascop, iar vederile – diafilme. De pe diafilmele celea erau proiectate pe perete scene din poveşti şi povestioare, care mai de care. Îmi plăcea la nebunie să stau iarna lângă sobă, să privesc, dar şi să ascult din gura mămicii istorioarele povestite de ea cu har de mare povestitor.

De obicei, a doua zi după ce mămica pleca la şcoală, eu adunam toţi copiii din mahala şi le povesteam eu, deja, istorioarele, modificând textul atâta cât permitea imaginaţia unui copil romantic şi dornic de a face lumea mai bună.

Unul din acele filme, era despre un copil pe care îl chema Gavroche şi care, în timpul Comunei din Paris se furişa printre baricade, strângea muniţiile de la ostaşii răpuşi şi le aducea comunarzilor. M-a impresionat eroismul acelui băiat aşa de mult, încât am necăjit-o rău pe maică-mea punând-o să-mi povestească de zeci de ori istoria aceea. De fiecare dată, trăiam cu speranţa că, de data asta, Gavroche va supravieţui. Am plâns de fiecare dată când Gavroche murea, până când, într-o zi, am decis să-i schimb eu destinul, să-l salvez. Am sustras cadrul în care eroul meu zăcea însângerat la pământ. L-am nimicit. După care, am alcătuit un text în care Gavroche era viu, creştea mare şi salva lumea.

Copiii din mahala erau, oarecum, dezamăgiţi că finalul povestirii mele nu-şi găsea confirmarea pe ecran. Dar, întrucât tot ce era mai interesant începea tocmai din acel moment, treceau uşor peste acest insignifiant accident.

Mămicii i-a plăcut mult „diversiunea” mea şi ori de câte ori mă surprindea cuprins de febra creaţiei mele precoce, îmi zâmbea cu o „complicitate” atât de intimă şi sinceră, încât, şi până acum, atunci când „comit” câte un text reuşit simt privirea ei binecuvântătoare.

Demult nu mi-am amintit această istorie splendidă din copilăria mea. După atâţia ani, probabil, evenimentele ce au precedat arestul meu, dar şi detenţia, au făcut ca aceste amintiri să fie defulate din subconştientul meu cu atâta elocvenţă. Aşa sau altfel, după ce l-am salvat de-atâtea ori pe eroul copilăriei mele, acum mă salvează Gavroche veghind împreună cu maică-mea oră de oră asupra nesomnului detenţiei mele, alungând disperarea care mă pândeşte din orice colţ al acestei celule reci.

Pisicuţa mea tresare brusc şi o zbugheşte undeva zbârlită, iar mintea-mi este încolţită, în aceeaşi clipă, de colţii unuia dintre câinii răi ai singurătăţii mele.