penULTIMUL DAC

ghiocei cresc

pe asfalt

urmele lor

alungă

frigul din mine

șah-mat

16.03.2011

altădată

în cada plină

cu martini

sting lumânarea

struguri prin vene

sub unghii carne

trag

în piept fum

tușesc

din piept

miros de cireșe

în tine

gloanțe

cu centrul de greutate

deplasat

spre iubire

trag

la prima oră
învăluit în ceaţă
sărut însângerat
pe piatra rece
ultim autograf
tăcut
cu zâmbetul
pe buze
urcă pe Kogaion
un dac...

Zamolxe
îşi adună
oastea...

în oraşul îngerilor

zăpada scârţâie

sub tălpi
mii de kilometri între

a r i p i

o c h i
b u z e

colind întârziat

în oraşul îngerilor

oamenii au dor

de mare

răsfoiesc alfabetul
aleg 443
minunea mea
cu ochi căprui
zice
alo!
ce mai?
nimic nou...

şi fără să ştie
a desenat
peste noroiul de pe
pantofii mei
o rază de soare...

...a venit toamna
îţi spun
să-mi stai alături
am să iau 2 beri
Chişinău Aurie cu capac
din ăla care se deschide cu
un singur deget are să curgă
gustul amărui pe firele albe din
barba mea are să îngheţe
gustul dulceag pe ridurile verticale
de pe buzele tale
am trecut azi pe la birou
să tac alături de tine
nu erai
şi am tăcut singur
pe o bancă în parc
dacă la noapte
am să uit să mor în somn
de dorul tău
să mă omori tu cu un
ctrl + alt + del

oraşul nu va muri
oraşul va rezista
îmi spui...

...ascult Spleen
rotesc clepsidra cu nisip verde
şi-mi amintesc de tine în fiecare zi
îmi arunc corpul în stradă
ca pe o bucată de carne însângerată
în chiuveta de inox mă înspăimântă gândul
că ar putea să-mi fie dor de tine
în acest week-end am să visez din nou
viaţa "en plastique" pe tronul de la toaletă
ascult Spleen...

...mă drogam pe o muchie de asfinţit
cu imaginea ta înmuiată în suc de portocale
bolnave de boala singurătăţii
curve suave pe stradela cu felinare roşii
zburdă în ochii trecătorilor însetaţi de
viaţă! viaţă! viaţă!
dăruieşte la toţi femeia în negru
din sacoşa de plastic reciclabil
a câta oară închid ochii
văd acelaşi vis anormal -
Credinţă - Speranţă - Iubire...
văd acelaşi vis anormal -
a câta oară închid ochii
din sacoşa de plastic reciclabil
dăruieşte la toţi femeia în negru
viaţă! viaţă! viaţă!
zburdă în ochii trecătorilor însetaţi de
curve suave pe stradela cu felinare roşii
bolnave de boala singurătăţii
cu imaginea ta înmuiată în suc de portocale
mă drogam pe o muchie de asfinţit...

18.06.2006
(cândva zborul era mai mult decât un vis...)

Cândva am fost fericit. Atât de fericit încât nu mai observam (ne)fericirea altora. Dar într-o zi, deschizând ochii, am constatat că totul se ruinase. Un gol cenuşiu se aşternuse peste existenta mea iar timpul devenise atât de imobil şi fiecare zi se suprapunea peste o alta cu o cuminţenie statică, aproape malefică. Frica şi durerea – prietenele mele cele mai apropiate mă vizitau clipă de clipă şi-mi picurau pe suflet incertitudini. Atunci, am închis în mine toată iubirea, zăvorându-mi porţile inimii pentru totdeauna. Nu mai dăruiam nimic, nimănui – decât indiferenţă. Pentru prima dată eram singur... cu adevărat singur. Dacă aşi fi ştiut să urăsc – aşi fi urât până şi liniştea de la Masa Tăcerii.
Apoi am întâlnit-o pe Ea. Era atât de... luminoasă. Întunericul meu s-a spart într-o clipă de argintul ochilor Ei şi am înţeles că încă mai sunt viu...
Întâmplător sau nu, numele Ei era fix o jumătate din al meu. Ştiu sigur – coincidenţa este un cuvânt inventat de către oameni, iar întâmplarea este jucăria preferată a destinului.
M-am ridicat din genunchi, am deschis ochii... şi am crezut din nou într-o minune...
Era iarnă... şi totuşi, cu o atingere, Ea a reuşit să topească toată zăpada din inima mea atât de glaciară.
Şi a venit primăvara... Simţeam că este prima primăvară din viaţa mea – unica – cea adevărată. Cenuşiul meu se îmbrăcase în haine multicolore şi de vină era doar sărutarea Ei. Ceva din interior îmi spunea că-mi cresc aripi. Speram că voi zbura în curând şi atât de mult îmi doream să simt din nou mângâierea Soarelui pe creştet...
Când au înflorit rozele am spart tăcerea cu aripile noastre împreunate într-un zbor de vis. Era atât de mic cerul şi atât de convingător DA-ul Ei încât am deschis porţile necuprinsului Univers pentru ca încleştarea aripilor noastre să nu fie stingherită de nori. Zile în şir, nopţi în şir zburam dintr-un îndemn Dumnezeiesc, iar apoi cădeam pe Pământ într-o îmbrăţişare epuizantă până la lacrimi.
Citisem în cărţi că fluturii mor toamna. Ştiam că va veni în curând Doamna în Galben şi va şterge de pe aripile noastre albastrul cerului iar ploaia le va colora într-un ruginiu inevitabil. Într-o toamnă târzie cineva a apăsat butonul Exit. Am fost alungaţi din paradis şi rozul de pe haina Ei s-a acoperit de mărgăritare sărate.
Era frig... şi NU-ul Ei nerostit părăsea obsedant buzele pe care îngheţase ultima mea sărutare. Să nu uiţi – i-am spus – că va veni din nou primăvara şi iarăşi ne vor creşte aripi... apoi am păşit dincolo...
Neant...
Doar o dorinţă licăreşte în întuneric: Tată! Apasă Enter – porneşte primăvara şi scrie într-un fişier nou Povestea Noastră cu Happy End.